În august 2014, o ploaie torențială rece m-a surprins pe când mă aflam pe câmp, cu intenția de a fotografia un nor care făcea mare zarvă. Mie nu mi se părea mare lucru, dar mama s-a îngrijorat foarte tare. De mic am hoinărit prin natură, observând-o îndeaproape, având marele privilegiu de a crește la țară, unde puteam petrece oricât timp doream afară, în mijlocul câmpurilor și al vieții sălbatice. Deși majoritatea copiilor de la țară își ajută părinții la treburile gospodăriei în timp ce aceștia sunt la serviciu, eu am fost norocos: observând înclinația mea spre studiu (nu neapărat prin note mari, ci prin plăcerea de a învăța, chiar dacă aprofundam doar ce îmi convenea), părinții îmi cereau doar să îi ajut puțin la treburile casnice, principala mea datorie fiind aceea de a merge cu vaca la păscut. Aceasta nu era o muncă dificilă, ci una care mă punea în contact direct cu viața sălbatică. În cazul meu, aceste ieșiri, combinate cu firea mea meticuloasă – orientată spre observarea plantelor, animalelor, fenomenelor meteorologice sau a reacțiilor chimice – și hrănite de informațiile din cărţile moştenite de la tatăl meu biologic (în general, de medicină veterinară și biochimie, pe atunci reprezentând o adevărată comoară), de volumele aduse de mătușa mea sau de manualele școlare pe care le colecționam (într-o vreme în care informația exista doar pe hârtie, iar cărțile erau surse indispensabile), m-au construit, pas cu pas.
La început, am dezvoltat tehnica desenului cu creioane colorate (la școală îmi era apreciat talentul în utilizarea acuarelei). În primele mele încercări de lucrări (Flora Cocorei, Fauna Cocorei și Istoria Pământului, păstrate sub forma unor caiete manuscrise, căci vorbim de anii ’90), am folosit predominant creioanele, deși eram conștient că un aparat de fotografiat ar fi fost soluția ideală. O perioadă am avut un aparat automat cu film de la o verișoară, însă costul consumabilelor și, ulterior, defectarea acestuia m-au domolit. Abia după aproape două decenii mi-am permis primul aparat digital, de 3 MP și cu zoom optic 3X. Câțiva ani mai târziu, am trecut la un model de tip bridge; acesta fotografia în format raw, permițându-mi prelucrări cu rezultate uimitoare. Din acel moment, eu și aparatul de fotografiat am devenit nedespărțiți.
Acum 30 de ani nu aveam habar cât de mult urmau să evolueze lucrurile: că voi ajunge la facultate în București (cu mari eforturi financiare din partea părinților, cărora le datorez ceea ce sunt astăzi); că, după Geologie, voi urma un master în genetică și că, înainte de doctorat, voi absolvi și Biologia ca să recuperez (mi se părea că nu mă pot duce atât de nepregătit la doctorat)… Nu bănuiam nici că, renunțând la studiul HIV, mă voi reprofila pe cercetarea cancerului. Știam doar că făceam ce îmi place și mergeam înainte cu încredere, chiar dacă drumul era presărat cu dificultăți.
Iar visul meu de copil s-a împlinit. După ce mi-am făcut PFA, am descoperit că îmi pot deschide propria editură pentru a eficientiza costurile de producție. Astfel am reușit să-mi public lucrările, valorificând totodată experiența acumulată ca grafician în diverse agenții și edituri. Munca de cercetare mi s-a potrivit mai bine, iar cărțile publicate au fost un vis împlinit. Despre satul meu natal (pe care îl îndrăgesc atât de mult, încât nici astăzi nu-mi doresc buletin de București), am scris pe larg în cartea Mic atlas de plante din flora Cocorei – Bărăganul Central. A fost ambiția sau datoria mea de a documenta flora din inima Bărăganului, acest volum fiind, practic, un tribut adus satului meu, Cocora.
