Chimie?! Este acea materie de care fug (aproape) toți elevii de gimnaziu și liceu, însă pasiunea pentru aceasta poate răsări în cele mai neașteptate moduri. Un experiment este adesea suficient pentru a aprinde scânteia care transformă un elev sau student dintr-un simplu participant la ore într-un posesor adevărat al curiozității față de chimie, căci în fiecare clipă, miliarde de reacții au loc atât în interiorul nostru, cât și în tot ceea ce ne înconjoară, lucrând neîncetat pentru a susține echilibrul și ordinea lumii în care trăim.
Așa s-a întâmplat și în cazul meu. În școala generală nu eram un elev strălucit: nu învățam prea mult acasă și mă bazam, în mare parte, pe ceea ce reușeam să rețin la clasă. După-amiezile și serile – prelungite uneori până târziu în noapte – le dedicam aproape în întregime pasiunii de a observa și descrie natura. La chimie, rezultatele mele erau modeste. Învățasem Sistemul Periodic al Elementelor pe de rost, iar la ultima lecție am fost chemat la planșa mare din laborator pentru a-l recita, indicând fiecare element. În acel moment, acestea erau majoritatea cunoștințelor mele de chimie! Nu stăpâneam valențele, stările de oxidare și nici formulele compușilor chimici, care făceau parte din alt film.
Interesant este că, peste doar un an, aveam să devin și eu parte a acestui „film”. Am început cursurile liceale la Liceul Teoretic Căzănești, pe atunci un sat vecin. Am ajuns acolo la recomandarea profesoarei mele de limba română, care intuise potențialul elevului de 11 ani și care i-a sugerat mamei mele să nu mă înscrie la un liceu important din Slobozia, unde concurența era ridicată, ci mai degrabă la Căzănești sau Armășești. Considera că, pentru mine, important era să finalizez liceul, urmând ca adevărata formare să vină în facultate (știam deja că îmi doresc să studiez paleontologia la Facultatea de Geologie și Geofizică). Ai mei au ales Căzănești, o alegere care s-a dovedit, probabil, una norocoasă. Nu știu dacă vă mai amintiți prima oră de liceu, indiferent de materie (dacă da, numiți-o!), dar dintre toate eu îmi aduc aminte doar de prima oră de chimie.
Pe ușa clasei a intrat profesorul Ion Neagu: o persoană corpolentă, cu o chelie prelungită spre ceafă, încadrată de păr alb, tuns scurt. Purta un pulover cu linii în zigzag – verzi, gri, maro și negre – și ținea în mână un indicator lung. Era directorul liceului, iar în jurul său circula legenda că este foarte exigent și că va trebui „să mâncăm materia pe pâine”. După ce s-a așezat la catedră, s-a prezentat și ne-a spus: „La chimie nu veți lua note mici.” Apoi s-a ridicat, a luat o bucată de cretă și a scris pe tablă, mărunt, cifrele 9 și 10. „Veți lua note mari!”, a continuat, completându-le cu un 4 și un 3, care acopereau aproape jumătate din tablă. Clasa a fost cufundată într-o liniște mormântală, întreruptă tot de domnul profesor: „La chimie trebuie să învăţaţi mult ca să treceţi. Nu este o materie ușoară, dar sunteţi la secţia de Chimie‑Biologie!“. În mintea mea, mecanismul de apărare a reacționat imediat: „Eu pot recita Sistemul Periodic din memorie; ce mare lucru poate fi să învăț la această materie?!“.
Am trecut de primul an cu note de trecere, însă în vacanța de vară a avut loc minunea (nu să iau note mari, ci să devin interesat de chimie). De acolo a început totul. Chiar m-am împrietenit cu profesorul. Cum? Într-o dependință din curtea casei bunicii am găsit doi bolovani de piatră vânătă. Nu știam ce sunt, dar am aflat de la ai mei. Am scos manualele și am început să studiez. Am aflat că piatra vânătă (sulfatul de cupru pentahidrat) este solubilă în apă și reacționează cu metale precum fierul, zincul sau aluminiul, formând sulfați, care, tratați cu hidroxid de sodiu (folosit de ai mei la fabricarea săpunului de casă), precipită sub forma hidroxizilor acelor metale. Nu aveam atunci cine știe ce dotări: din baloanele unor becuri arse, desfăcute cu grijă de filetul metalic, mi-am improvizat eprubete, iar la școală, cu ajutorul domnului profesor, efectuam diferite experimente. Totodată, notam reacțiile și învățam formulele chimice ale diferiților compuși. În scurt timp, am devenit expertul clasei în transcrierea reacțiilor chimice. În cazul meu, chiar a funcționat! Nu m-am împrietenit niciodată cu latura matematică și fizică a chimiei. Eu cunoșteam și cunosc doar partea experimentală.
Douăzeci de ani mai târziu, am publicat prima mea carte de chimie, Lecția de chimie (retipărită de patru ori și ilustrată cu o colecție consistentă de imagini ale reacțiilor chimice). În perioada în care lucram la ea, m-am întâlnit întâmplător cu profesorul meu de chimie, la benzinăria din Căzănești. După ce m-am prezentat, am făcut schimb de numere de telefon și am reluat legătura.
De ce m-am apucat de scris? Simplu: nu am putut face altfel. Am căutat o carte de chimie așa cum mi-aș fi dorit să existe și, negăsind-o, mi-am propus să o scriu chiar eu. Și da, a funcționat din nou. Am mai publicat o carte mică, dedicată experimentelor (scrisă împreună cu Luminița Bobeș). În pregătire se află încă una, de data aceasta mai amplă, care include și cele două serii din subsolul Sistemului Periodic – lantanidele și actinidele – tratate adesea la pachet, dar pe care intenționez să le prezint element cu element. Dar despre asta, poate într-o postare viitoare.
